Anxietatea de sănătate

”Este un chin să trăiești așa. Nu fac altceva decât să fiu atent la ce mi se întâmplă. Să văd ce intensitate are, dacă e mai rău, când e mai rău și când e mai bine. Să vezi că nu funcționează niciun tratament, să nu mă pot concentra deloc la muncă și să rămân în urmă cu toate, să nu mă mai bucur de nimic, să nu mai vreau să ies că mi se face rău și doar să caut pe forumuri explicații posibile și tratamente și apoi să mă rog de un medic sau altul să mai încerce și un alt tratament; să-mi fac speranțe ca apoi să fiu și mai dezamăgit. Și toți să-mi spună ca sunt nebun de legat și de dus la Obregia. Eu nu vreau să fiu așa și nu vreau să fiu un chin pentru nimeni, dar nu mă crede nimeni.”

Preocuparea excesivă pentru starea de sănătate a avut diverse denumiri de-a lungul timpului, fiind asociate cu un grad mai mic sau mai mare de stigma. În 1600 se discuta despre efectele ”pasiunilor” – isteria asociată femeilor și hipocondria asociată bărbaților, apoi Freud pe la 1900 descrie isteria de conversie și neurastenia secundare unor tensiuni si conflicte sexuale, pentru ca la finalul anilor 1900 să apară termenii de anxietate de sănătate și tulburare de somatizare considerați oarecum neutri și fără efecte stigmatizante. Astfel, anxietatea de sănătate a devenit o umbrelă largă pentru multiple elemente de diagnostic psihiatric, în care elementul central este somatizarea – tendinţa de a exprima şi comunica disconfortul psihologic într-o manieră somatică şi prin simptome care nu pot fi atribuite unei patologii certe, de a le atribui prezenţei unei boli fizice, precum şi de a recurge activ la ajutor medical pentru acestea (Lipowski, 1988). Ele se pot aduna într-o tulburare de sine stătătoare sau ca parte din tulburarea depresivă sau alte tulburari anxioase.

Poate fi vorba de un simptom localizat (cel mai frecvent durere) sau generalizat – oboseală musculară sau de mai multe simptome (manifestări gastro-intestinale – greață, vărsături, balonare, diaree, durere de stomac sau senzație de gol în stomac, tulburări de echilibru, vertij, tulburări genito-urinare) putând ajunge până la manifestări severe precum paralizia unor membre, pierderea vocii sau dificultăți de înghițire cu imposibilitatea da se alimenta, ceea ce face ca persoanele ce au aceste probleme să se adreseze mai ales serviciilor de medicină generală, gastroenterologie, cardiologie, neurologie, ORL și doar în ultimă instanță și ca ultim resort, serviciilor de psihiatrie și/sau psihologie/psihoterapie.

Nu doar simptomele somatoforme reprezintă criteriu de diagnostic, ci și disconfortul emoțional asociat (anxietate mai ales), secundar felului în care persoana presupune, interpretează simptomatologia, o explică medical și o încadrează într-o problemă de sănătate fizică. ”Dacă mă doare capul înseamă că am o tumoră cerebrală”.

Aceasta relație simptom-gând-emoție determină o serie de modificări de comportament – evaluarea acestor simptome în diverse servicii medicale, solicitarea mai multor opinii medicale, efectuarea de multiple investigații medicale ”la cererea pacientului”, centrarea atenției exclusiv asupra acestor simptome, permanenta lor analiză în funcție de contextul situațional, compararea și verificarea nivelului de intensitate și frecvență, evitarea situațiilor care ar putea duce la creșterea simptomelor sau a riscului de a căpăta o boală sau un simptom nou. Comportamentele ajung să ocupe foarte mult timp, sunt consumatoare mari de energie, astfel încât funcționalitatea socio-profesională și familială este sever afectată. Simptomele nu sunt intenționale, persoanele pot avea convingerea că simptomele au o cauză somatică clară, gravă, dar care nu a fost încă identificată ”Sunt sigură că somnolența mea crescută are legătură cu o problemă neurologică careia nu-i dă nimeni de cap”; ”Pentru că nu am dormit 2 nopți la rînd înseamnă că am insomnie fatală” și pot fi însoțite și de comportamente de atragere a atenției, cu atât mai mult cu cât în timp cei din jur încep să nu mai creadă în starea de boală afișată, consideră că totul se întâmplă în mintea persoanei și încet refuză să-i mai ofere suport. ”Totul e în capul tău. Nu ți se întâmplă nimic. Ești nebun!”

Abordarea terapeutică a anxietății de sănătate este complexă, multidisciplinară, baza terapiei fiind reprezentată de psihoterapie cu rolul de a ajuta persona să atribuie simptomele unei cauze psihologice și nu somatice, de a – i crește toleranța la simptom, de a-i crește autonomia și de a o ajuta să învețe abilități noi care să o treacă din statutul de bolnav în cel de om sănătos.

Pandemia pe care o trăim are efecte diferite asupra fiecăruia dintre noi, inclusiv a celor cu anxietate de sănătate deja existentă. Pentru unii anxietatea a crescut nu datorită fricii de Covid, ci pentru ca s-a limitat accesul la serviciile medicale și au rămas fară această modalitate de verificare a stării de sănătate; pentru alte persoane anxietatea a scăzut pentru că și celorlalți a început să le fie frică de o boală și au putut împărtăși aceleași temeri; pentru alții s-a agravat pentru ca orice simptom somatic a devenit simptom de Covid. Controlul nostru asupra propriei funcții fizice este redus. În anxietatea de sănătate teama de nu pierde acest control domină. Imprevizibilul și incertitudinea aduse de pandemie au făcut ca pentru unele persoane această frică să crească la cote foarte mari, pentru că anxietatea e direct proporțională cu anticiparea unui pericol. În cazul Covid, pericolul a fost/este greu de estimat și s-a bazat mai mult pe declarațiile autorităților (care nu sunt neapărat certe – de multe ori la distanțe scurte de timp am primit informații contradictorii), și nu pe propria experiență, astfel încât pare că si bruma de control asupra integrității fizice dispare. Cu toate acestea, anticiparea ramâne dependentă de felul în care mintea interpretează situațiile și informațiile. Astfel, punandu-ne în controlul a ceea ce interpretăm , recăpătăm și senzația de control asupra integrității fizice, iar anxietatea și intensitatea simptomelor somatice scad până la dispariție.

Anxietatea socială

„Sunt căsătorită și e OK, încă nu avem copii, am o firmă care merge bine. Cu toate astea nu mi-e deloc bine! De la un timp încoace nu știu ce se-ntâmplă de nu mă mai înțeleg deloc cu asociații. Mă enervează cel mai tare că nu mai sunt sigură pe mine, la cel mai mic semn că ceva nu le convine – o privire, o grimasă, o uitătură mai nu-știu-cum – începe să-mi tremure vocea, mă bâlbâi și parcă nu mai știu să vorbesc, chiar dacă în mintea mea e foarte clar ce aș vrea să le spun. De fapt nu doar cu asociații, și cu angajații sau colaboratorii mai îndepărtați e același lucru. La fel e și cu întâlnirile de afaceri sau cu evenimentele sociale aferente. Mi-e groază efectiv când știu că urmează vreun cocktail unde trebuie să afișez o față senină, atotcunoscătoare și perfect controlată. Așa că ajung să nu mai dorm nopțile gândindu-mă că sigur de data asta o să mă fac de râs, o să-și dea ei (cu toții) seama cu cine au de-a face și o să plece jenați de la întâlnire, bălmăjind un “Ținem legătura!” complet nesincer. E la fel ca înainte de un examen oral, când nu fapul c-o să te pice e problema cea mai mare, ci că o să-și dea seama ce varză ești. Nu pot să-mi scot din minte exact imaginea asta, cu mine spunând aberații și arătând penibil, cu transpirația șiroindu-mi pe față, iar ceilalți încercând politicos să nu râdă. Exact faptul că nu-s în stare să mă controlez, să nu las toate astea să se vadă, mă termină psihic. E adevărat că niciodată nu m-am simțit prea confortabil cu mulți oameni prin preajmă, dar parcă chiar așa n-am fost niciodată… ”

Sună cunoscut felul ăsta de a privi lumea drept o încercare permanentă de a nu se face râs în fața Celorlalți care sunt mari, puternici, necruțători, cu ochii-n patru după greșelile tale și gata să „te ia la mișto”? Ne gândim că e destul de probabil, dat fiind că unul din 8 oameni au gânduri, sentimente și manifestări de acest tip. Frică marcată de situaţii sociale, de a fi observat și judecat de ceilalți, de a performa în fața altora (ex, a ține un discurs), teama de propriul comportament stânjenitor care atrage evaluarea negativă a celorlalți și consecința de a evita astfel de situații preferând însingurarea, sunt elemente definitorii a ceea ce se numește anxietate socială. Cei care suferă de această problemă își doresc compania celorlalți și își recunosc temerile ca fiind exagerate; totuși teama că se vor comporta prostește, jenant, umilitor și, deci, vor fi evaluați negativ, sau că le vor fi observate simptomele fizice ale anxietății și că se vor face de râs este atât de mare, încât evită situațiile sociale chiar cu prețul afectării funcționale sau al unui sentiment puternic de neîmplinire.

Nucleul care explică simptomele anxietății sociale este centrarea atenției exclusiv pe propria persoană. Aceasta duce adesea la monitorizarea permanentă a propriului comportament pentru a detecta „la timp” manifestări care pot provoca reacțiile temute ale celorlalți. Printre factorii care mențin simptomele, amintim:

• evitarea situațiilor sociale;
• procesarea selectivă a informației și acordarea unei atenții suplimentare elementelor negative;
• anxietatea anticipatorie („dacă mă duc la petrecere sigur o să se uite toți ciudat la mine”) și post-eveniment („păi normal că dacă m-au văzut roșu până-n vârful urechilor nu m-au mai luat în serios!”);
• profețiile auto-împlinite sau adoptarea de comportamente care duc la deznodământul temut (adoptarea unei atitudini reci, distante – „ca nu care cumva să vadă ăștia ce-i în sufletul meu și să râdă de mine” – care va fi probabil interpretată drept aroganță sau lisă de interes și va atrage reacții de respingere sau comentarii neprietenoase).

„Păi dacă mi-e îngrozitor de teamă de ce o să zică oamenii despre mine, nu mai bine stau eu singur acasă?” – astfel de gânduri îi fac pe cei care suferă de anxietate socială să prefere solitudinea și, deci, să evite (pe cât posibil) situațiile de interacțiune socială. Iar asta blochează posibilitatea de a verifica dacă temerile chiar stau în picioare. Atunci când, totuși, întâlnirile cu alți oameni nu pot fi evitate, observarea necontenită a propriei persoane sau concentrarea atenției pe propriile „stângăcii” și supraevaluarea efectului lor asupra celorlalți, se ajunge ușor la adoptarea de comportamente care cresc șansele ca temerile să devină realitate. Astfel este confirmată convingerea persoanei cum că este inacceptabilă, neatractivă, incompetentă, inferioară, anxietatea cu privire la următoarele situații sociale crește și cercul vicios se reface.

Dar cercul poate fi spart! Psihoterapia cognitiv comportamentală și anumite medicamente (ex. antidepresive de tipul inhibitorilor selectivi de recaptare de serotonină sau anxiolitice precum Xanax-ul) ajută la remiterea simptomelor. Este important de avut în vedere că psihoterapia este ceea ce menține în timp efectele pozitive ale pastilelor. De fapt, esența tratamentului psihoterapeutic este învățarea unor modalități potrivite de a gestiona temerea de evaluarea celorlalți; tocmai de aceea are rolul de a sedimenta efectele la nivel neuro ale medicației. Terapia cognitiv comportamentală îi ajută pe cei care suferă de anxietate socială să deprindă abilități sociale care să le diminueze teama de atitudinea celorlalți, le dă ocazia de a se confrunta cu situații temute pentru a avea ocazia de a-și testa convingerile catastrofice despre ce se poate întâmpla în situații sociale și oferă ocazia de a deprinde un stil de gândire mai potrivit unei vieți de „animal social”.

Este de așteptat ca pandemia să aibă un efect semnificativ asupra simptomelor de anxietate socială. În momentul acesta, deși măsurile de distanțare fizică nu mai sunt extreme precum în perioada stării de urgență, e foarte important faptul că responsabilitatea non-infectării se află în cea mai mare parte pe umerii fiecăruia dintre noi, și nu ai legiuitorilor. Avem voie de la stăpânire să ieșim din casă, să mergem în parcuri sau la terase, dar nu ne putem permite să uităm vreo clipă că orice alt om e un posibil pericol de contagiune. Suntem cu ochii-n patru dacă cineva tușește pe lângă noi sau dacă are mască și mănuși. Iar asta înseamnă că suntem într-o permanentă stare evaluativă, justificată de obiectivul „nu vreau să mă-mbolnăvesc”. În special în spațiile închise, cum ar fi la cumpărături, ne analizăm între noi ca să ne convingem că nu avem de ce să ne temem. Și cum subiectul e unul foarte sensibil, de viață și de moarte chiar, tot ce-i posibil să luăm foarte în serios necesitatea acestei evaluări. La fel de probabil este însă și a ne simți noi înșine analizați la fiecare pas. Iar cum teama de a fi judecat e nucleul anxietății sociale, ne putem aștepta la o creștere a incidenței manifestărilor sale tipice, fie că vorbim de forme clinice sau subclinice. Primul pas spre depășirea elegantă a problemei este conștientizarea – să spune lucrurilor pe nume și să încercăm să ținem lucrurile sub control.

Depresia

Simt că totul se prăbușește în jurul meu și că nimic nu mai are sens. Pare clișeic dar depresia e ca un nor negru care-ți plutește permanent deasupra capului emițând furtuni intermitente. Sunt tristă tot timpul, dar nu tristețea aceea obișnuită ci o tristețe adâncă dar în același timp goală pe care o simt până în măduva oaselor. Nimic nu-mi mai face plăcere. Când a început să se formeze norul deasupra mea eram pe modul robot: mergeam la job, ajungeam acasă, mă afundam în netflix apoi mă chinuiam să adorm până aproape de dimineață, fiindcă ce rost are să te mai trezești a doua zi când nimic bun nu se poate întâmpla? Nu mai găseam bucurie în nimic din ce îmi plăcea altădată: concerte, festivaluri, călătorii, prieteni… totul era acoperit de un văl cenușiu ca o ceață groasă, de nepătruns. Dar norul a devenit din ce în ce mai consistent pe parcursul ultimului an și a început să-mi fie greu să fac activități obișnuite asociate supraviețuirii: să mă ridic din pat dimineața, să mănânc, să iau autobuzul până la job sau… chiar să fac duș. Oricum vom muri cu toții, oricum viața asta e de nimic și te zbați ca un șobolan pe rotiță alergând către propria moarte. Poate ar trebui să opresc chinul și să mor chiar acum. Singurul lucru care mă oprește este gândul la dezastrul pe care-l voi lăsa în urma mea. Pentru că mă înconjoară oameni care nu știu dacă sunt fericiți. Ei par mulțumiți de propria viață. Niște părinți care țin la mine ca la ochii din cap și pe care pierderea mea i-ar devasta. Nici prietenii mei nu ar trece ușor peste asta. Dar dacă depresia îmi va lua și acest ultim gând rațional care mă face să-mi amân sfârșitul, nu cred că voi rezista. Am cel puțin 3 planuri de suicid în cap. Poate ar trebui să cer ajutor, poate nu… sunt atât de amorțită încât orice mișcare se dovedește a fi un chin. (Iulia)

În acest moment 322 de milioane de persoane suferă de depresie în lume. Studiile arată că 1 din 6 adulți va face un episod depresiv la un moment dat în timpul vieții. Oricine poate deveni depresiv, la orice vârstă și indiferent de trăsăturile de temperament cu care se naște.

Cauza exactă a depresiei nu este cunoscută. Se consideră că există un cumul de factori ce duc la apariția ei: genetici, biologici, de mediu și psihologici: rude de gradul I, II ce au avut/au depresie, evenimentele traumatice (abuz fixic, sexual, decesul unei persoane foarte dragi, probleme financiare, divorțul), trecerea printr-un eveniment de viață major, chiar și unul plănuit (nașterea unui copil), o boala cronică (boală autoimună, cancer, durere cronică, accident vascular) sau ca efect secundar al unei medicații (corticoterapia) sau abuzul și dependența de alcool și/sau droguri.

Există diferențe de manifestare a depresiei de la oboseală, iritabilitate și furie, comportamente impulsive, abuz de droguri și/sau alcool, până la tristețe, sentimente de lipsă de valoare și vină. La copiii mici, se poate manifesta prin refuzul de a mai merge la școală, anxietate de separare de familie, grija excesivă cu privire la viața părinților, pe când la adolecenți predomină iritabilitatea, nemulțumirea, implicarea în acțiuni periculoase.

Vorbim despre depresie propriu-zisă în momentul în care simptomele sunt atât de serioase încât funcționalitatea socială/personală și/sau profesională a persoanei este afectată. Experții spun că pentru diagnosticul unui episod depresiv, trebuie să se îndeplinească cel puțin 5 din simptomele de mai jos, pentru o perioadă de minim 2 săptămâni: dispoziție depresivă, idei de suicid, gânduri legate de moarte, sentimente de vinovăție și/sau inutilitate, pierderea interesului și/sau plăcerii pentru lucruri care înainte aduceau bucurie/entuziasm, insomnii sau din contră, creșterea nevoii de somn, scădere sau creștere în greutate ce depășește 5% din greutatea corporală, lentoare în mimică, gesturi, acțiuni sau din contră, stare de neliniște (stat pe ghimpi), scăderea marcată a nivelului de energie/ oboseală, scăderea capacității de concentrare, dificultăți în a lua decizii care altădată erau rezolvate cu ușurință. În funcție de intensitatea cu care sunt prezente aceste simptome și de numărul lor, depresia poate fi ușoară, moderată sau severă.

Ceea ce distinge depresia severă de forma moderată și de cea ușoară, este prezența persistentă a gândurilor de suicid, cu sau fără plan, cu sau fără tentative. În momentul în care persoana are un plan clar de suicid în minte sau chiar a încercat să se sinucidă, vorbim despre o urgență psihiatrică. Există și o lege a sănătății mintale, legea 487/2002 care susține că o tentativă de suicid eșuată și/sau gândurile persistente cu risc iminent de suicid dau dreptul medicului psihiatru de a interna persoana pentru tratament împotriva voinței sale. Acest lucru poate să sune îngrozitor, dar legea din România, ca și în majoritatea statelor europene dar și în SUA, afirmă că viața trebuie salvată, prin urmare trebuie efectuate toate demersurile pentru a menține acea persoană în viață, chiar daca asta poate însemna forțarea ajutorului psihiatric. Prin urmare, s-a găsit această modalitate legală de a opri pe cineva să-și facă rău sie însuși prin începerea unui tratament antidepresiv asociat cu un demers de consiliere și psihoterapie. Sigur că aici discuția este extrem de vastă și există nenumărate contradicții de opinie: cine îmi poate spune mie când, cum și dacă am sau nu dreptul să-mi iau viața? Pot face ce doresc cu viața mea, cine sunt acești oameni care încearcă să mă oprească? puteți spune. Sigur că și aceste întrebări sunt legitime dar aceasta este soluția legală găsită conform drepturilor omului (dreptul la viață). Se consideră că orice persoană, înainte de a lua această decizie trebuie ajutată să privească lucrurile în ansamblu, și nu în detaliu legat de un moment temporar pe linia vieții, pentru cș depresia îngustează viziunea asupra vieții.

Iulia folosea metafore precum ”norul negru de deasupra capului și ceața groasă care blurează vederea, prin care ajungi să vezi numai lucrurile care sunt în concordanță cu gândirea depresivă. Simt o tristețe atât de mare încât niciun gând luminos nu-mi mai poate traversa sinapsele, tot ce am în cap este numai sfârșitul, moartea, inutilitatea tuturor lucrurilor.” Această viziune deformată asupra vieții poate duce la un gest extrem, pe care o persoană cu o vedere de ansamblu nu l-ar putea face. De aceea ajutorul psihiatric este necesar, pentru a ameliora dispoziția în așa fel încât să permitem și unor raze de lumină să pătrundă prin ceața atât de densă a depresiei.

În formele moderate și ușoare, rareori avem gânduri de suicid de intensitate mică, însă funcționalitatea persoanei este afectată. Randamentul acesteia scade, capacitatea de concentrare, de a face față cu aceeași eficiență acțiunilor obișnuite scade, pot apărea insomniile și scăderea poftei de mâncare.

”La începutul stărilor, eram pe modul robot: mergeam la job, ajungeam acasă, mă afundam în Netflix, apoi mă chinuiam să adorm până aproape de dimineață dar funcționam. Mă trezeam, munceam, mâncam când îmi aduceam aminte, am început să-mi evit prietenii și să mă izolez. Am dus-o așa câteva luni până s-au agravat simptomele și n-am putut să mă mai ridic din pat decât cu extrem de mare greutate. Eram conștientă că dacă nu fac ceva mă voi sinucide până la urmă, doar gândul la persoanele apropiate și suferința lor mă oprea dar și acesta începuse să-și piardă consistența. Am început să iau un antidepresiv și să fac psihoterapie la o lună după începerea tratamentului. A meritat să suport toate efectele adverse din prima săptămână (greață, anxietate, scăderea poftei de mâncare) pentru că organismul s-a obișnuit repede cu pastilele și am început să văd din nou lucrurile în zona gri. Se mai decolorase negrul intens care plutea în jurul meu. Apoi am început să lucrez cu gândurile și credințele depresive împreună cu un terapeut. Treptat, m-am reapropiat de tot ce-mi plăcea să fac înainte și am început să privesc în spate ca spre un vis urât care a fost depresia. ”

Depresia poate fi și o stare persistentă de dispoziție joasă, tristă, neagră, prezentă aproape zilnic, cel puțin 2 ani la rând, adică ceea ce se numește tulburare depresivă persistentă sau distimie. La adolescenți, iritabilitatea poate fi principala manifestare. ”Eu nu zâmbesc niciodată, nu sunt cineva care să râdă la glume, sau să iasă mult. Mereu mă gândesc că viața asta e grea. Așa sunt eu, trist.”

Tulburarea disforică premenstruală este o altă manifestare a depresiei ce poate fi severă și debilitantă, cu modificări fizice și emoționale intense, ce pot interfera negativ cu funcționalitatea. Simptomele apar cu 7-10 zile înainte de menstruație și continuă câteva zile și dupa ziua 1 de menstruație. Simptomele fizice (indurația sânilor, balonarea, oboseala) sunt însoțite de modificări ale duratei somnului (sau insomnie sau hipersomnie), modificări ale apetitului și de tristețe crescută până la lipsă de speranță, anxietate până la tensiune intra-psihică, modificări bruște și rapide de dispoziție, iritabilitate până la furie. ”În săptămâna de dinainte devin un mostru, pe bune. Mă cert cu toți, plâng din orice, îmi vine să urlu pur și simplu. Nu suport nimic, nu vreau nimic și când ajung acasă rup frigiderul. Zici că sunt altă eu. Și apoi mă liniteșc. Ca și cum nu a fost nimic. Și ma simt groaznic. Nu văd decât ce e rău și-mi văd doar defectele, și și pe alea de 100 de ori, de 1000 de ori mai rele. Nu mă suport în zilele alea!”

Tulburarea de adaptare cu dispoziție depresivă se diagnostichează atunci când avem simptome depresive în primele 3 luni de la un eveniment stresor, adică un eveniment pozitiv sau negativ, dar care produce o schimbare majoră în viața individului. De obicei, simptomele se remit cam în 6 luni, pe măsură ce individul se adaptează noii situații de viață. ”După ce am născut mă așteptam să mă lovească maternitatea, să simt fluturi în stomc, elefanți roz pe cer…și nu a fost așa… Călcam hainele copilului și plângeam că de ce sunt în starea asta atât de tristă. Mă gândeam ca sunt o mamă rea, că nu vreau să am grijă de el, că e anormal să nu fiu bucuroasă și să nu vreau să stau cu el și tot ce-mi doream era sa fug, să las tot și să plec….Și apoi venea vina…o simțeam în fiecare mișcare, atât de grea era….Apoi, în timp, încet, încet m-am adaptat. Dar nu am putut vorbi cu nimeni despre asta pentru că îmi era rușine și frică că mă vor judeca. Nici acum, la ani distanță, nu pot povesti tot cum a fost.”

Tulburarea afectivă sezonieră este un alt tip de depresie legată de modificarea anotimpului și scurtarea zilelor și apare într-o anumită perioadă a anului, de obicei iarna. ”Gata, se întunecă la 5, iar mă iau toate gândurile rele și o să mă simt de rahat.”

Depresia secundară unei boli somatice apare in tulburarile endocrine – hipotiroidism unde asociază și deficit cognitiv cu tulburări de atenție și concentrare, sindromul Cushing, HIV/SIDA, Diabetul zaharat, accidentele vasculare, boala Parkinson, bolile autoimne, cancerul. Depresia în aceste situații nu apare doar prin mecanisme psihologice, reactiv la statusul somatic, ci are un substrat biologic din ce în ce mai studiat și cunoscut, determinat de boala somatică în sine, cu unele căi comune, ceea ce explică potențarea reciprocă între simptome fizice și depresie.

Depresia poate asocia anxietate, tulburări de alimentație sau dependență de substanțe.

Simptomele de tipul nervozitate, insomnie, dificultați de concentrare, se suprapun foarte bine peste anxietate, ceea ce face de multe ori dificilă diferențierea între cele doua tulburări, care sunt perfect diferite, dar care se pot suprapune la fel de perfect. Cauzele sunt diferite, mecanismele emoționale și comportamentale sunt diferite și cu toate acestea întâlnim des exprimarea dispoziție mixtă anxios-depresivă. Multi dintre cei cu depresie au avut anterior și o tulburare de anxietate, dar nu există dovezi cum că una o determină pe cealaltă. În schimb, este ridicat umărul celor care suferă de amândouă.

În ceea ce privește intervenția terapeutică, ghidurile actuale de tratament recomandă sau doar psihoterapie pentru formele ușoare de depresie, sau asocierea dintre medicație și psihoterapie. Cele mai frecvente mituri despre medicația psihiatrică sunt că sedează și că dă dependență dar lucrurile s-au schimbat extrem de mult în ultimii 20 de ani. ”Credeam că antidepresivele or să mă facă legumă, că o să stau toată ziua în pat și o să vegetez, dar nu a fost așa. Luam o pastilă dimineața și după ce a trecut prima săptămână de tratament în care m-am obișnuit cu substanța, am început să fiu iar funcțională. Ba chiar am inceput să dorm fără somnifere după 2 luni de tratament. ” Rolul medicației este să restabilească un echilibru chimic la nivel cerebral, echilibru a cărui perturbare determină dispoziția depresivă. Deci, antidepresivul va ameliora dispoziția, va reduce tristețea și ne va da o stare nu de bine, cum ar crede majoritatea, ci una neutră, în care nu e nici prea bine nici prea rău, însă ne va spori motivația și dorința de acțiune. Medicamentele însă, nu lucrează cu gândurile, ci doar cu starea. Pentru a putea corecta ”erorile de gândire” și gândirea catastrofice de tip tunel (”văd negru în fața ochilor, nimic bun nu se mai poate întâmpla, nu mai există fericire în jurul meu”) este necesară psihoterapia.

Această pandemie reprezintă o perioadă foarte dificilă în care avem nenumărate situații și evenimente care pot duce la dezvoltarea depresiei, mai ales la persoanele cu o vulnerabilitate genetică și/sau chimică în această direcție. Izolarea este ea însăși un simptom al depresiei, iar autoritățile au impus distanțarea socială și izolarea prelungită, ceea ce a dus la multe clipe petrecute în singurătate pentru mulți dintre noi. Din socializare și/sau acțiuni care ne plac ne luăm buna dispoziție și recompensele de dopamină. O persoană care nu mai are parte de astfel de recompense din cauza izolării dar și a incertitudinii duratei acesteia, poate ajunge în timp la gânduri de tipul: ”m-am îndepărtat atât de mult de viața de dinainte încât nici nu mai știu cine sunt. Nu mai am niciun scop și nici nu știu când pot planifica nimic (ex. călătorii, ieșiri cu prietenii) fiindcă nu știu când se vor ridica restricțiile. Plutește și o tensiune și o teamă în aer. Tuturor le e frică să nu se îmbolnăvească.” Aceste gânduri duc la accentuarea sentimentului de singurătate și neajutorare, predecesori ai depresiei, dar și ai anxietății.

Apelul la psihoterapeut și/sau la o linie de consiliere, construirea unui program bine stabilit, alegerea unor activități recompensatorii în limita restricțiilor și menținerea comunicării chiar și la distanță cu persoanele dragi pot fi de mare ajutor. Multe persoane trec prin situații dificile datorită instabilității economice, mulți și-au pierdut locul de muncă sau din contră, sunt suprasolicitați, trec prin momente grele în familie, etc.. Fiecare dintre acești factori putând fi un declanșator pentru debutul unei depresii. Dar trebuie să fim conștienți că există posibilitatea de a cere ajutor și mai ales că, această situație, indiferent de durata ei, starea va trece și va fi bine!

Atacul de panică. Tulburarea de panică

Mă iau întâi furnicături și dup-aia simt așa, ca niște valuri de căldură, chiar dacă suntem în miezul iernii. Așa că zic „Aoleu dacă începe mai rău?” și încep să mă agit, să n-am stare. Dup-aia începe inima, și imediat apare starea de leșin… da da, sunt convinsă c-o să leșin. Și mi-e îngrozitor de frică de asta! E adevărat că n-am leșinat niciodată, dar nici nu vreau să am ocazia să experimentez pe pielea mea ce-nseamnă. Ar fi groaznic, aia e cât se poate de clar! Aș putea să mă lovesc rău în cădere, oamenii ar zice „Uite-o și pe-asta, s-a-mbătat!”… dar cel mai și cel mai rău mi-e teamă că dacă leșin și-mi pierd cunoștința, e posibil să nu mă mai trezesc niciodată. Parc-aș fi așa, la un pas de moarte, parcă pân-aici mi-a fost. Cu toată senzația asta de leșin, totuși continui să n-am stare și nu pot să stau jos. Simt nevoia să tot merg, să găsesc oameni cu care să stau de vorbă. Bine, atunci vreau și nu vreau să stau de vorbă, că nu știu dacă mă pot controla cât să vorbesc coerent… dar parcă tot e mai bine să am niște oameni prin preajmă. Și după ce a trecut… de fapt mai bine spun că „a trecut”, între ghilimele, că practic nu trece niciodată, pentru că stau mereu ca pe ghimpi că iar m-apucă.

Dacă ai trăit pe propria piele senzații de felul acesta, probabil că ai avut și tu un atac de panică. Iar asta te face să fii printre cei 30-40% dintre oameni care trăiesc la un moment dat de-a lungul vieții o astfel de frică extremă. Dar, de fapt, despre ce vorbim când vorbim despre un moment de anxietate paroxistică? Atacul de panică înseamnă apariția bruscă a unei frici intense, însoțită de un disconfort fizic și psihic foarte puternic, care atinge un punct de maxim în câteva minute. Care sunt elementele definitorii ale atacului de panică? Manualele de specialitate (ex. DSM5) oferă o listă lungă de felurite senzații și stări: palpitaţii sau bătăi rapide ale inimii, transpiraţie (rece), tremurături sau spasme musculare, senzaţii de sufocare („nod în gât”) sau lipsă de aer, dificultate de a respira sau respirație foarte rapidă (hiperventilație), durere sau disconfort toracic („gheară în piept”), greață sau jenă abdominală, senzaţii de amețeală, instabilitate, leşin, sau de „cap vid”, frisoane sau, din contră, senzație de căldură accentuată, amorțeală sau furnicături la nivelul pielii (parestezii), senzația că lucrurile din jur nu sunt reale (derealizare) sau că te privești pe tine însuți/ însăți din afara corpului (depersonalizare), frica de a-ți pierde controlul sau de a înnebuni, frica de a muri. Tot manualele mai spun că dacă resimți măcar patru dintre ele, asta înseamnă că ai trăit pe pielea ta un atac de panică.

Această frică foarte intensă și toate simptomele care o însoțesc pot apărea în situații în care te aștepți să ți se întâmple sau total pe neașteptate, chiar și la trezirea din somn. Din rândul situațiilor așteptate menționăm ca exemple situațiile sociale (ex. o petrecere, o conferință, o masă la restaurant), prezența unor obiecte sau ființe de care ți-e foarte frică (ex. ace de seringă, șobolani), situațiile care te sperie foarte tare (ex. zborul cu avionul) sau care îți amintesc de întâmplări traumatice (ex. locul unde s-a produs un accident de mașină din care ai scăpat cu viață ca prin urechile acului). Aceasta e departe de a fi o listă completă a categoriilor de ocazii în care oamenii pot suferi atacuri de panică, dar sperăm că te ajută să-ți faci măcar o idee despre multitudinea de contexte în care se pot întâmpla.

Dar de unde și până unde atacurile de panică?! Eu sunt o persoană puternică, nu mă sperii așa cu una cu două… și acum, brusc și dintr-o data, am început să-mi pierd controlul în halul ăsta! Atacurile de panică rezultă dintr-o interpretare catastrofică a unor simptome fizice care, de fapt, nu sunt periculoase. Din când în când, noi cu toții putem simți că ni se taie respirația, că suntem amețiți, că avem furnicături în degete sau că ne bate inima „cam tare”, dar nu le dăm prea mare atenție și dispar destul de repede de la sine. Cei care sunt predispuși la atacuri de panică însă, le dau proporții astronomice acestor simptome, le interpretează ca semnale a ceva extrem de rău care urmează să se întâmple – în speță, moartea sau nebunia. Exact aceste interpretări, explicite sau nu, sunt cele care fac ca senzațiile cu pricina să devină un atac de panică în toată puterea cuvântului.

De exemplu, dacă te simți cam amețit, îți poți spune că ești pe punctul de-a face un accident vascular sau de a avea o cădere nervoasă. Dacă îți simți inima bătând mai repede, te poți gândi ca la un semn de infarct. În vremea covidului, ceva ce li se întâmplă multora este ca la percepția unui disconfort respirator, a lipsei de aer sau a nodului acela în gât, să se gândească la contaminarea cu virusul despre care vorbește toată lumea și de care ne temem noi cu toții. Într-adevăr, asemănarea dintre unele din simptomele infectării cu covid și percepția unor dificultăți respiratorii îi poate face pe mulți să se gândească imediat la asta. Iar acest tip de gânduri, indiferent că sunt formulate explicit sau nu, duc la derularea simptomelor unui atac de panică. În realitate însă, pericolul unui infarct, accident vascular, al faptului de „a o lua razna” sau al infectării cu covid este complet independent de astfel de senzații. Altfel spus, cu sau fără ele, probabilitatea unor astfel de evenimente nedorite (și foarte temute) este exact aceeași. Gândurile care însă amplifică până la certitudine această probabilitate au ca efect starea aceea îngrozitoare care se numește atac de panică. Ea durează arareori mai mult de jumătate de oră dar o poți resimți ca infinită.

Toate schimbările impuse de traversarea pandemiei, acest drob de sare pe care nu avem cum să-l îndepărtăm în totalitate de pe hornul sobei, reprezintă o situație excepțională care ne face pe noi cu toții mai vulnerabili la reacții de genul atacurilor de panică. Dar ele pot fi manifestări într-o serie lungă de afecțiuni psihiatrice, cum ar fi anxietatea (socială, de sănătate, generalizată), fobiile, tulburarea de stres post-traumatic, tulburarea obsesiv compulsivă etc. Există, de asemenea, și ceea ce se numește tulburare de panică, caracterizată de atacuri de panică recurente și neașteptate, urmate de îngrijorare persistentă față de un nou atac sau de consecințele acestuia (infarct, accident vascular, făcut de rușine în fața oamenilor, „luat razna”, moarte etc), sau de schimbări comportamentale semnificative. Specificitatea tulburării de panică vine din atacurile care apar total pe neașteptate, „din senin”, precum și dintr-o stare cvasi-permanentă de genul Aoleu dacă m-apucă?

Cele mai importante astfel de schimbări comportamentale sunt cele de evitare a situațiilor despre care credem că pot duce la un atac de panică, cum ar fi a bea cafea sau a ne plimba printr-un loc unde ni s-a mai întâmplat.

În fapt, aceste încercări de evitare a situațiilor în care ne gândim că scăparea ar putea fi dificilă sau ajutorul în eventualitatea unor simptome asemănătoare celor de panică ar fi indisponibil, poartă numele de agorafobie – o tulburare psihică ce însoțește adesea tulburarea de panică.

Bine bine, dar ce-i de făcut în caz de atacuri de panică, evitări agorafobice, sau tulburare de panică? În cazurile severe, medicația anxiolitică, de exemplu benzodiazepinele, poate fi un adjuvant semnificativ. Ceea ce face însă ca vindecarea să persiste în timp este deprinderea unor mecanisme de control al stărilor de anxietate extremă. Iar pentru asta, psihoterapia cognitiv comportamentală este prima opțiune, recomandată de studii științifice. De exemplu, învățând despre dezvoltarea anxietății ca reacție de apărare față de pericole percepute de creier ca fiind mult mai mari decât sunt în realitate, putem controla senzațiile de panică înainte de a ajunge la un atac de panică în toată regula.

Tulburarea obsesiv-compulsivă

Fiul meu de 1 an s-a îmbolnăvit de enterocolită. Am fost cu el la medic, iar starea lui fiind destul de gravă, am stat 2 săptămâni internați. La ieșirea din spital doctorul mi-a spus să am mare grijă cu orice îi dau să mănânce, să mă spăl pe mâini de 2 ori înainte să-i pregătesc masa și să-i dezinfectez toate vasele. Astfel, dintr-o mamă grijulie m-am transformat într-o mamă îngrijorată la extrem. Dezinfectam totul și înainte și după folosire și ajunsesem să mă spăl pe mâini de cel puțin 30 de ori pe zi. Aveam o frică foarte mare că dacă nu fac asta, copilul meu se va îmbolnăvi și va muri. Acum fiul meu are 5 ani și deși am trecut demult de episodul cu enterocolita, încă fac aceleași lucruri. Sunt casnică, iar prepararea mâncării și dezinfectarea tuturor ustensilelor și suprafețelor îmi ocupă aproape toată ziua. Am mâinile julite de atâta spălat și dezinfectat și am ajuns să-mi neglijez soțul și copilul fiindcă tot ce fac este să dezinfectez. Iar de când a apărut coronavirusul mi-e și mai frică, dezinfectez de două ori mai mult. Mă trezesc la 5 ca să fiu gata cu totul la 7 când îl trezesc pe cel mic. Îi dau să mănânce apoi fac curat 3 ore. Se repetă ciclul de 3-4 ori pe zi și îmi spăl mâinile de nenumărate ori. Asta îmi ocupă tot timpul. (Maria)

Maria suferă de tulburare obsesiv- compulsivă de 4 ani. La început, după ieșirea din spital, ritualurile nu ocupau atât de mult timp, iar emoția dominantă pe parcursul zilei nu era numai anxietatea. Dar frecvența și durata anxietății și a ritualurilor pe parcursul anilor au crescut într-atât încât căsnicia și relația cu cel mic s-au degradat foarte mult. Maria acuză oboseală persistentă, insomnii, anxietate marcată și palpitații pe tot parcursul zilei, iar singurul lucru care îi diminuează neliniștea sunt ritualurile repetate de curățenie și dezinfecție. Aceste ritualuri îi dau senzația că totul se află sub control, iar fiul său este ferit de pericolul de îmbolnăvire. Gândirea Mariei este dominată de gânduri obsesive care apar din senin pe tot parcursul zilei precum: Copilul meu se va îmbolnăvi grav, iar eu pot preveni pericolul. Dacă nu spăl de n ori farfuria, vor rămâne microbi pe ea. Trebuie să clătesc totul bine pentru ca detergentul de vase să nu se impregneze în ceramică.

Tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC), este caracterizată prin gânduri intruzive denumite obsesii, a căror prezență determină apariția anxietății. Rolul compulsiilor sau al ritualurilor este de a diminua această anxietate. E important de precizat că aceste ritualuri pot fi acțiuni (ex. spălatul pe mâini, dezinfectatul) sau gânduri (ex. numărat, spus versuri).

Specific gândurilor intruzive e faptul că persoana respectivă nu le recunoaște ca aparținându-i, le consideră străine, ca „picate din cer”. Pe măsură ce obsesiile devine mai frecvente, anxietatea crește. Efectuarea ritualurilor (ex. spălat pe mâini, numărat în gând, comportamente repetitive, verificări etc.) în schimb determină scăderea anxietății. Ea este însă urmată de o senzație difuză de tensiune orientată către viitor (anxietate anticipatorie), alimentată de gândul „ce mă fac dacă apar iarăși obsesiile?”. Există și forme mai rare de TOC fără compulsii, caracterizate prin apariția de gânduri obsesive ce determină o anxietate ce nu este ameliorată prin ritualuri.

Maria afirmă că la început gândurile cu privire la curățenie erau externe: Au venit de la medicul care mi-a repetat ce și cum să fac, numai că eu am dus asta la extrem și în ani de zile au devenit un mod de a gândi care nu este neapărat al meu dar știu că dacă nu fac asta, va fi rău. Când fac ritualul de curățenie, anxietatea pe care mi-o dau gândurile scade mult, dar crește imediat înapoi după scurt timp, fiindcă reapar gândurile. Nu mă identific cu aceste gânduri, știu că nu sunt ale mele dar nu pot scăpa de ele decât dacă încerc să controlez totul.

În cazul Mariei, TOC a debutat la 28 de ani, însă Maria avea deja o predispoziție pentru dezvoltarea unei tulburări din acest spectru, iar factorul declanșator a fost chiar episodul spitalizării fiului său, în care medicul i-a repetat niște indicații ce au determinat în cazul ei fuziunea gând – acțiune: Dacă mă gândesc că fiul meu se va îmbolnăvi și va muri, chiar se poate întâmpla asta, așa că ține de mine să previn dezinfectând totul.

În perioada pandemiei COVID-19, există un risc mare fie de agravarea TOC la persoanele care deja suferă de această tulburare, fie de apariție la persoanele vulnerabile (care au o predispoziție pentru această tulburare, ce poate fi activată de un factor declanșator, cum a fost vizita la doctor în cazul Mariei). Gândurile obsesive repetitive din categoria „nu m-am spălat cel puțin 20 de secunde pe mâini”, „am atins un produs în magazin fără să mă dezinfectez imediat” pot copleși persoana prin intensitatea lor, ducând la scenarii catastrofice precum „m-am infectat și voi muri”, „nu m-am spălat pe mâini, am pus mâna pe clanța pe care a atins-o și mama, am infectat-o, va muri din cauza mea” etc. Astfel de gânduri intensifică foarte mult anxietatea persoanei, care va începe să aibă ritualuri repetitive cu o frecvență mult mai mare decât cea recomandată precum: dezinfectarea în exces a suprafețelor, spălatul extrem de des pe mâini (ablutomanie) etc. Rolul ritualurilor este de a scădea anxietatea, întrucât persoana percepe toate aceste precauții și verificări ca fiind „ceva ce mă face să am totul sub control, astfel șansa ca ceva rău să se întâmple este minimă”.

Dincolo de subiectul pandemiei, care a scos la iveală multe comportamente excesive, TOC este o tulburare debilitantă și destul de frecventă în populație. Criteriile de diagnostic sunt îndeplinite când obsesiile și/sau compulsiile au o durată de cel puțin 1h/zi și duc la afectarea socială, personală și/sau profesională, cu scăderea marcată a randamentului persoanei respective.

Sigur că e indicat să respectăm recomandările autorităților și să ne luăm măsuri de precauție dar… până când? când devine acest lucru excesiv? Putem avea sentimentul că toți suferim de TOC în această perioadă pentru că toți suntem concentrați pe a ne feri de infecție curățăând și dezinfectând, iar asta ne afectează viața. În cazul Mariei însă, pentru care ritualurile extrem de consumatoare de timp au făcut să se degradeze relațiile cu ceilalți oameni și i-au afectat profund viața, putem vorbi despre o afecțiune sau o tulburare. În astfel de situații, ar fi indicat să cerem ajutorul unui psihoterapeut. Este noul firesc ca în această perioadă să ne dezinfectăm mâinile la ieșirea din magazin, dar în momentul în care din 5 în 5 minute scoatem sticla de dezinfectant deoarece gândul Dacă nu am dezinfectat bine, poate au rămas microbi acolo și m-am infectat ne torturează și ne dă o anxietate cvasi-permanentă, puțin ameliorată de ritualul dezinfectării, apare un mic semnal de alarmă.

Există multe alte tipuri de gânduri obsesive. Vedem frecvent în filme persoane care se întorc de sute de ori să verifice dacă ușa este încuiată, gazul și/sau apa oprite, fereastra închisă; sau persoane care merg doar pe anumite porțiuni de trotuar, evită să calce pe linii sau evită să atingă anumite culori. Toate aceste compulsii sunt alimentate de obsesii precum „vor intra hoții”, „va exploda/se va inunda blocul”, „dacă ating linia/culoarea respectivă cineva va muri/suferi din cauza mea”. Obsesiile sunt frecvente și de cele mai multe ori continue: după ce persoana verifică o dată obsesia revine, verificarea e repetată, și tot așa. De fapt, consumul de timp și afectarea funcționalității persoanei sunt elementele cheie în diagnostic.

Un tip special de obsesii sunt cele pe care specialiștii le numesc gândire magică. Aceasta este o distorsiune cognitivă, bazată pe credințe iraționale că dacă ritualul compulsiv nu este îndeplinit, ceva groaznic se va întâmpla: ex. „cineva va păți ceva rău dacă eu nu fac lucrul X”. Dacă cineva crede că anumite acțiuni ale sale au consecințe devastatoare pentru ceilalți, va face lucrul X de foarte multe ori pentru a preveni o nenorocire. Chiar și în cazul Mariei, putem vorbi de gândire magică în contextul dacă nu dezinfectez tot, copilul va muri. În această frază avem 3 tipuri de gândire distorsionată:

• 1. Gândirea magică: va muri copilul dacă nu dezinfectez. O acțiune simplă, obișnuită dar repetată previne un final sinistru printr-o fuziune gând-acțiune în care între procesul dezinfectării și moarte nu mai există nimic altceva.
• 2. Gândire catastrofică: se întâmplă ce este mai rău. Direcția este: se va îmbolnăvi, deci va muri, nu există altă scăpare.
• 3. Gândire în alb și negru: sunt doar două posibilități – moare dacă nu dezinfectez și trăiește dacă fac acest lucru.

Un psihoterapeut ne poate confrunta cu aceste distorsiuni și ne poate explica procesul prin care apar, iar astfel ne putem păstra la o distanță de siguranță față de ele. Tratamentul TOC constă într-o combinație de terapie medicamentoasă și psihoterapie. Există forme mai ușoare în care psihoterapia poate fi extrem de eficientă. Cea mai frecventă tehnică folosită este expunerea cu prevenirea răspunsului din terapia cognitiv-comportamentală: persoana este rugată să amâne pe cât posibil efectuarea ritualului/compulsiei după apariția gândului obsesiv și să încerce să tolereze anxietatea. Această senzație va dispărea la un moment dat, atunci când persoana realizează că nu s-a întâmplat nicio catastrofă dacă a amânat ritualul. Atenție însă, căci folosirea acestei tehnici fără ghidajul unui specialist și fără feedback nu este deloc recomandată întrucât poate duce în timp la fenomene adverse. Deci, nu încercați singuri acasă, apelați la un psihoterapeut!

În formele severe însă, este necesar de cele mai multe ori un tratament medicamentos. Indicați sunt inhibitorii selectivi de recaptare ai serotoninei (prozac, zoloft și paxil fiind cei mai cunoscuți), iar în formele grave în care apare și distorsiunea realității (TOC cu elemente psihotice) se folosesc antipsihotice de generația a doua.

Tulburarea de anxietate generalizată (TAG)

Termenul de anxietate generalizată a fost introdus în literatura de specialitate abia din 1980, până atunci, anxietatea generalizată fiind considerată o tulburare reziduală, adică persistența unei stări de anxietate după o tulburare de tipul tulburării de panică sau a tulburării obsesiv-compulsive. În 1994 sunt stabilite criterii clare de diagnostic, devine de sine stătătoare, caracterizată în principal de anxietate și îngrijorări excesive, greu de controlat.

Definirea ”cantitativă” a îngrijorărilor a făcut posibilă distincția cu îngrijorările non-patologice – oamenii se îngrijorează pentru aceleași lucruri – profesie, familie, finanțe, sănătate, diferența pentru cei cu TAG fiind dificultatea majoră pe care o au cei din urmă în a le opri. Unii autori folosesc termenul de ”îngrijorători cronici”, care reflectă parțial statusul din TAG, în care îngrijorarea duce la disfuncționalitate socială și profesională semnificativă. Îngrijorările sunt pervazive, pronunțate, durează mult și apar des fără un factor precipitant. Cu cât sunt mai multe situațiile de viață care îngrijorează persoana, cu atât crește probabilitatea să discutăm despre o problemă de sănătate mintală. De exemplu – ”….mă gândesc că este înnorat și posibil va ploua, iar fiul meu nu are umbrelă și ar putea să vină fleașcă acasă… VS…. mă gândesc că este înnorat și posibil va ploua, iar fiul meu nu are umbrelă și ar putea să vină fleașcă acasă, va face pneumonie și va ajunge la spital, unde este groaznic în perioada asta de covid, și deci ar putea chiar să ia Covid și să ajungă intubat….”

Practic, cineva cu TAG se îngrijorează pentru aproape ”orice”. ”Și dacă o să fac cancer? Cine o să aibă grijă de copii? Cum se vor descurca fără mine după ce mor? Dacă nu răspund deloc la tratament? Își vor aduce aminte de mine? Ce se va întâmpla cu jobul meu?” – în condițiile în care persoana nu are acest diagnostic, nici simptome care să ridice suspiciunea de așa ceva.

O altă caracteristică a îngrijorărilor este că ele se duc către detaliile minore – de tipul ce carte să citesc? – și de asemenea, persoanele care au TAG se îngrijorează mult cu privire la evenimentele din viitor, deși probabilitatea de producere a acestora e foarte mică – de exemplu, ”cum o sa fac să-i platesc ăstuia mic şcoala când crește? Nu conteaza că nu s-a născut, e bine să fiu pregătit din timp”. Cei cu TAG trăiesc cu dificultate în prezent și nu se pot bucura de el deoarece gândurile lor merg non-stop către viitor și posibilele probleme ce ar putea apărea.

”Și dacă….” este începutul gândurilor din TAG, gânduri ce nu sunt recunoscute ca fiind problematice inițial, ba mai mult ele devin un fel de ”asigurare” că persoana e pregătită pentru ce va veni. Ele capătă astfel un rol fals pozitiv, ceea ce face și mai dificilă desprinderea de ele – ”Dacă mă îngrijorez voi putea preveni/voi fi pregătit/voi putea rezolva repede și bine”. Unele persoane nici nu identifică aceste gânduri ca niște griji, ci ca pe niște scenarii cu rolul de a-i pune în control, în condițiile în care, de fapt, discutăm despre o intoleranță accentuata la incertitudine, care este trăită cu anxietate, disconfort, tendință de evitare cognitivă și aplecare către partea negativă a unei situații.

În prezent, anxietății generalizate i se asociază și 6 simptome fizice, din care cel puțin 3 trebuie să fie prezente în majoritatea zilelor în ultimile 6 luni: neliniște sau sentimentul de a fi pe muchie, oboseală care se instalează ușor, dificultăți de concentrare sau senzația de minte goală, iritabilitate, tensiune musculară, tulburări de somn – dificultăți de adormire sau de menținere a somnului, neliniște înainte de somn sau somn neodihnitor. Sunt simptome fizice care pot apărea și în alte tulburări afective. Reacția somatică la multitudinea de îngrijorări contribuie la scoaterea din funcție a persoanei.

Consecințele relației gând-emoție-comportament duc la creșterea nevoii de asigurare, tendința la izolare, verificări multiple și o oboseală fizică și psihică permanentă până la epuizare. Pe un astfel de fond, pandemia prin care trecem nu poate decât să crească intoleranța la incertitudine și să agraveze evolutia unei TAG. Incertitudinea datelor, nesiguranța autorităților, evoluția imprevizibilă sunt factori de agravare care umplu mintea cu ”și dacă…?” și la agravarea simptomelor somatice, manifestarea clinică fiind mai degrabă de epuizare și burnout decât de o tulburare de anxietate.